Posts Tagged ‘Sports’

SPORTS: Why politicians should play chess

In a famous confrontation between Garry Kasparov and the IBM-built “Deep Blue”, the computer could examine, in the 3 minutes allocated, 20 billion moves. That means that it could evaluate each possible move and counter-move 12 stepts ahead and, on top of it, to select the lines of attack for 30 future moves. Kasparov won 2 games, brought 2 to a draw and only lost one. So that you can imagine what the human brain can do.

Orson Welles, the British author of “The Invisible Man”, wrote in 1898 in “Certain Personal Matters”, a collection of essays and stories:

“The passion for chess is one of the least explicable in the world. It slaps natural selection in the face. It is a most absorbing occupation. A least satisfying desire. A nameless protuberance upon life. It annihilates man. You take, lets say, a promising politician or a young artist that you wish to destroy.  The dagger or the bomb are archaic or unsatisfactory. Instead, teach him to play chess.”

. Pumnalul sau bomba sunt arhaice sau nesatisfacatoare – in loc de asta invata-l si inoculeaza-l cu sah.”

Imagine the possibilities of all politicians played chess!

Currently the Romanian Chess Federation has 4,500 registered players in 163 affiliated clubs.

Exceptional Romanian chess players of all times: Paul Farabol; Aurel Anton; Florin Gheorghiu; Daria Visanescu; Corina Peptan; Vlad Jianu; Smaranda Padurariu; Corvin Radovici; Juja, Sofia si Iudit Polgar; Maria Albulet; Cathy Nicolau; Elisabeta Polihroniade; Mihai si Luiza Marin; and the European champion en titre, Liviu Dieter Nisipeanu.

FIDE – World Chess Federation
FRS – Romanian Chess Federation (English version)
ChessGames.com – jocuri de sah online

SPORTS: My first paragliding experience

by Adi Ghinet (adig33@yahoo.com)
August 2003, Austria
Article reprinted from www.aviatia.ro with permission from the author

I would like to share with you how I started with this sport in the context of a country where paragliding has “a lot of weight” – Germany (where I’ve been living and working for 3 years through the “greencard” program).

I’d been meaning to fly for a long time, since I was in the army (by the way, I am a lieutenant – in reserve :) ) but I just didn’t find the necessary drive or perhaps I didn’t meet the right people at the right time. But perhaps it was better that way…

I found that school in the Internet. It has headquarters both in Germany and Austria and I thought it would be a good choice. I spent more than 2 months training in training but I finally took off. And here is what I wrote down the night before and the day of my first flight:

“I can’t sleep. I don’t know why: it could be Dragos’ snoring in F major (accompanied occasionally by my brother on second violin) or it’s maybe that I AM FLYING TOMORROW!!!! Tomorrow I will be master and commander. I will tell the air how to glide by me, I will order the currents to land me softly. I fall asleep.

The phone alarm rings. I’d set it up the night before. I realize how little I slept but I hope that it’s not going to affect my “naturally born pilot” abilities and today I will have amazing experiences with flying.

After the morning ritual we go down to the eating room, improvised in a spacious living-room with big windows through which I can see the proud Alps. After breakfast we leave for the flight school.

We arrive there first, before the instructors who are actually supposed to open the school. We wait until the others arrive. Very quickly we receive our gear – in our size. I will fly a UP Boogie, a paraglide for beginners. We all get into the cars and go towards the landing site where we receive instructions: up there we rotate to descend, down here we estimate when we might start the landing, we always take the wind into account, we have to land with the wind in our face.

The taxi has arrived. We put the wings inside the minibus and we start climbing to the cable car. The road up there is a long one and I recap in my mind everything I’ve learned so far. Once there we buy tickets (it’s rather pricey but what won’t I do for this sport…). I take a seat, just me and the paraglide and I expect to get to the top of the mountain as soon as possible. But it takes forever. I do have plenty of time to, with my eyes closed, listen to the crickets that are very loud (much more pleasant sounds than the choir of snoring from last night) and take in other nature’s sounds. I finally open my eyes so that I won’t fall asleep and I turn to look at the valley.

It’s a dream sight. I get goose bumps. The Alps reveal themselves more and more, as I keep going up, majestic peaks appear slowly from behind. The landing site seems smaller and smaller and less and less significant.

We finally get off the cable car and from there we keep going up another 200 meters with our gear on our backs. Panting heavily (I have to exercise some more as I’m not in great shape), I get to the take off spot. As I wait for my turn I look on as the first pilots take off. I say to myself that it looks really easy and I try to reign in my emotions that begin to get bigger. The moment comes. I spread my glider on the grass, put on my harness and set everything right.

André is a good instructor. He knows it’s my first high-altitude flight and encourages me to be brave. “You’ll see, it’s very simple. You listen in our instructions, on the radio.” He checks my equipment 2 or 3 times. Everything is fine. I can feel my heart beating out of my chest but I am eagerly waiting for the command, “Start Frei!” (free start)… that comes…

I start running, lift the glider in the air and I take off! It’s hard to describe what I feel now. Emotions are flooding my brain. I can hear the instructions, as an echo, spoken with a calm voice that inspires trust. I execute them automatically: turn left, right, take the right trajectory. I keep the break on the glider and try to go as slow as I can, as if I don’t want to let go of this amazing experience. 150 meters. I look left and right. The villages under me seem to be miniatures, tiny models of the real thing. I am alone, up here, tied with rope to an “object” that’s made of thin material and even though the glider seems so fragile, I feel so very strong…

The level difference increases. I am on top of the plateau. 500 or 600 meters altitude. From up here I can see the entire Lech valley. I can see the tiny villages (two or 300 villagers each).

Through the radio I can hear Radco, the landing instructor, who says he’s waving at me. I can only see a tiny orange dot in the contrasting green of the grass. Radco is also a good instructor. He has a lot of patience, his voice is very calm and the way he cheers me on makes me trust myself, chasing away fear or doubt and allowing more of the “positive” feelings. I feel like yodeling, but my throat, choked with emotion, won’t let me. It doesn’t really matter. It feels like my whole brain is one long yodel cry. I feel everything very intensely, every second in the air. I try to explain a very faint tremor of my hands, clutching the commands: could it be the strong wind up here? Or my emotions? Or both? I try to control myself and listen carefully to the landing instructions.

Over the landing site I have to spiral and start the descent. This allows me to take in the entire landscape and savor my last minutes in flight. I am 50-100 meters above the ground, now parallel to the landing trajectory, I turn left once, then again, wind in my face, everything is okay, I pull on the commands.

I’m on the ground successfully. Radco congratulates me, comments on my flight. I can barely hear him, everything still seems far away. It takes me about 5 minutes to snap out of the dream, to anchor myself in reality, to distinguish voices, to hear the background noise of the passing cars, to react to Dragos’ or Paul’s questions…

A first flight that lasted 10-15 minutes. It went by too fast. Now I feel only one thing: I want to do it again!”

Article re-published from www.aviatia.ro. (with permission from the author)

SPORT si arta: despre patinajul artistic

In ianuarie 1870 ziarul “Informatiunile bucurestene” publica intr-un articol urmatorul raport asupra distractiilor “populatiunii”: “Cismigiul e voios la orele de amiaza cu numerosii sai patinatori.” Patinajul ca hobby luase cu asalt Europa, dupa ce mii de ani a fost cunoscut si folosit in scop utilitar, pentru transport si deplasare rapide pe gheata.

Cele mai vechi dovezi ale existentei patinajului, din epoca de piatra, au fost descoperite in provincia olandeza Friesland si in Franta: patine din os, vechi de 20.000 de ani. Patine din os vechi de 5.000 de ani pot fi vazute in Muzeul Sportului din Cluj, Brasov si Bucuresti.

In 1660 in Anglia au aparut primele patine cu lama ingusta, din metal. Acestea erau fixate de pantofi cu un cui infipt intr-o gaura facuta in talpa. De-a lungul anilor au fost perfectionate: a fost adaugat al doilea cui, pentru a fixa mai bine lama de pantof; au fost inventate botinele speciale pentru patinaj; a fost adaugata o bucata de metal in varful pantofului sau botinei, pentru a usura “franarea”. Toate aceste imbunatatiri, destinate scopurilor practice, au sfarsit prin a accelera ritmul adoptarii patinajului in scopuri recreationale si, mai tarziu, artistice.

In 1742 la Edinburg, in Scotia, a fost infiintat primul club de patinaj! Se nascuse astfel patinajul artistic si de viteza, ca sport. A fost adoptat de populatie cu atata repeziciune incat in 1876, la Londra, a fost construit primul patinoar cu gheata artificiala iar in urmatorii 5 ani au aparut si la Paris, Viena, Lyon si Berlin.

Tinerii romani de toate varstele nu au fost codasi in practicarea acestui sport indragit de europeni. In 1872, la Cluj, a fost infiintata prima “Societate de patinaj” (primul “club” – in varianta moderna), in 1873 la Arad, in 1876 la Timisoara, Targu Mures si Sibiu si in 1880 la Brasov si Oradea. In 1874 membrii Asociatiei de Patinaj din Cluj au participat oficial la primul concurs public. La sfarsitul secolului al 19-lea si inceputul celui de-al 20-lea printre patinatorii care gustau aceasta bucurie in Cismigiu se numarau nume faimoase ale culturii romanesti: Titu Maiorescu, Theodor Aman si Ionel Teodoreanu. In 1923 a avut loc chiar si un bal mascat, pe gheata.

Europenii au pus bazele patinajului ca sport in 1892 cand a fost infiintata, in Olanda, “International Skating Union” (Organizatia Internationala de Patinaj, precursoarea Federatiei Internationale) si tot in acel an au avut loc primele campionate internationale. La vremea aceea fusesera deja inventate sariturile, botezate cu numele celor care le-au executat pentru prima data, perfectionate si inmultite ulterior.

Poate ca sunteti familiarizati (macar din comentariile lui Cristian Topescu, mare iubitor al acestui sport si ale altor comentatori sportivi) cu termenii “axel” (1882 – norvegianul Axel Paulsen executa o rotatie si jumatate la Viena), “rittberger” (1910 – germanul Werner Rittberger executa la Berlin o saritura de pe piciorul din spate, aterizand tot pe el) sau “lutz” (1913 – austriacul Alois Lutz, la Engleman, executa o saritura ce pleaca de pe varful piciorului din spate si muchia exterioara a patinei, aterizand in acelasi fel dar pe piciorul opus). Aceste sarituri cat si altele au fost perfectionate si “continuate” de patinatori moderni care executa uneori sarituri incredibile, parca dincolo de limitele corpului omenesc legat de gravitatie: duble, triple si quadruple.

Dupa o statistica a Federatiei de Patinaj Franceze facuta in 1994, in lume exista astazi 5235 de patinoare artificiale: 3500 in America, 1200 in Europa, 20 in Asia, 500 in Oceania si 15 in Africa.

Patinajul romanesc a activat ca sport cu succes de-a lungul anilor, dand sportivi de marca precum Andrei Somodi (s-a antrenat si la Berlin, alaturi de faimosul Rittberger); Miti de Lemeny (premiu de patinaj la Viena); Maria Pop si Romica Pop, un cuplu de mama/fiica ce au detinut, una dupa alta, titlul national timp de multi ani; Cristina Patraulea, Marcel Comanici, Carol Hert; Gyorgy Fazekas, Florin Gafencu, Adrian Vasile, Elena Mois, Beatrice Hustiu, Manuela Baditoiu si Codruta Moiseanu, Cornel Gheorghe si Marius Negrea; iar din generatia actuala, cei mai notabili sunt Gheorghe Chiper (care se antreneaza in Elvetia si Suedia) si Roxana Luca.

Din pacate, patinajul artistic este in declin in Romania. Oricat de incredibil ar parea, Federatia Nationala de Patinaj nu are patinoarul propriu. 1985 a fost ultimul an cand s-au organizat Campionate Nationale de patinaj artistic perechi. De murit, insa, patinajul n-a murit si eu una sper intr-o renastere a acestui nemaipomenit sport care este si o arta, caci parca nici un altul nu imbina mai mult fizicul cu artisticul. Codruta Moiseanu este unul din pasionatii sai sustinatori.

Fosta patinatoare de performanta si castigatoare a multor concursuri nationale si internationale, Codruta Moiseanu s-a retras ca sportiva de performanta in 1994, dar a ramas in patinaj ca antrenoare. A petrecut cativa ani in Turcia, unde dragostea pentru acest sport este indeajuns de mare pentru a trimite, in lipsa celor autohtoni, in cautarea unor sportivi din alte tari care sa ii antreneze pe copii. Patinoarul unde a lucrat, mi-a spus Codruta, este privat iar conditiile de lucru si entuziasmul au fost pe masura: dupa doar 2 luni de antrenamente sportivii sai incepusera sa castige concursuri. S-a intors insa in tara, pentru a fi langa familie si prieteni.

In aprilie 2006 a deschis Clubul Sportiv Star care activeaza pe patinoarul “Lia Manoliu” din Bucuresti si tine cursuri de patinaj de performanta pentru copiii intre 3 si 7 ani. L-am vizitat in decembrie, aproape de Craciun.

Suprafata de 1200 de m2 era impartita egal intre un club de hochei si clubul de patinaj care, mi-a spus d-na antrenoare, are nevoie de putin, doar 600 m2, pentru a ii pune pe copii pe patine si a ii invata lucruri de baza. Intr-adevar, “piticii” (cu media de varsta de aproximativ 6 ani dupa cate mi-am dat seama) desi erau cam 12, pareau niste ratuste mititele alunecand pe o suprafata lina ca de lac, inconjurati de randurile inclinate si imense de scaune ca de niste dealuri inalte. Stiau toti sa patineze simplu, nu-i vorba si venisera la antrenamente ca sa invete figuri mai complicate: patinatul pe un picior; patinatul pe un picior indoit; patinatul in slalom si altele.

Incepeau dintr-o parte a patinoarului, in lat, impartiti pe 2 randuri, concentrati si extrem de absorbiti, cu obrajii roz de la aerul rece si efort si cat se poate de incantati. “Codruta!” mai striga cate unul la antrenoare, cautand sa puna o intrebare sau sa ceara ajutor cu ceva, o explicatie in plus sau o alta demonstratie. Doamna antrenoare e blanda si ferma in acelasi timp: copiii ii spun pe nume dar trebuie sa si asculte. Ca si in alte sporturi, patinajul dezvolta nu doar trupul ci si psihicul – disciplina, concentrare si perseverenta.

Ca “ratustele” isi dadeau silinta era usor de vazut. Nu abandona nici unul exercitiile fiindca erau “prea grele”. Uneori ii vedeam insa contrariati fiindca miscarile, demonstrate de Codruta, pareau atat de usor de facut. Dar cand le faci tu…

Cat despre mine, m-am invartit toata lectia (care a durat o ora) pe aproximativ 15 metri de gheata, langa parapet, iar perfomanta mea a fost ca spre sfarsit am reusit sa ii parcurg fara sa ma tin de geamul mare de plexiglas. Nu era prima data cand puneam patinele in picioare, era a treia… dar nu-mi aduceam aminte nimic. Nu stiu daca e ca mersul pe bicicleta… nu mi-am adus aminte nimic din datile trecute. Mi-am amintit insa de ce imi placuse atat de mult: ai o senzatie de libertate nemaipomenita. Impingi din picioare si, parca in ciuda gravitatii, parcurgi cativa metri intr-un mod atat de lin incat pare fara efort si mai pare si ca poti ajunge “departe” foarte repede si, da, usor.

Nu-i insa nimic usor in sariturile acelea de care vorbeam mai sus. Dar cred ca ai o senzatie de implinire nemaipomenita atunci cand iti ies. Iar ca sa adaugi la performanta fizica si pe cea artistica… sa stapanesti atat de bine miscarile incat sa poti sa adaugi peste ele simtul muzicii si al dansului, asta trebuie sa fie ceva deosebit. Eu una voi fi multumita daca voi reusi sa patinez pe un picior… dar sper foarte mult ca una din “ratuste” sa mearga mult, mult mai departe.

Mai sper si ca Federatia sa reuseasca sa “capete” un patinoar si fonduri, pentru ca antrenorii si sportivii sa ramana in Romania si sa se poata antrena aici, in conditii excelente; sper si ca Lia Manoliu, singurul pationar acoperit din Bucuresti, sa poata fi deschis tot timpul anului, sau cu o pauza de cel mult trei lui (in prezent este inchis la sfarsitul lui martie si deschis abia pe la sfarsitul lui septembrie); sper si ca unul din mall-urile Bucurestiului sa includa, la unul din etaje, un patinoar acoperit (nu credeti ca e o idee grozava? Copiii pun pariu ca ar spune “Daaaaaaaaaaa!!!”) unde sa se poata face si antrenamente si mai sper si ca nu peste mult timp cel putin unul dintre copiii antrenati de Codruta Moiseanu sa ne incante cu dansul si miscarea pe gheata, in competitii nationale si internationale.

Nota: la scrierea acestui articol au fost folosite informatii publicate in “Enciclopedia educatiei fizice si sportului din Romania”, editura Aramis, Bucuresti 2002 (la Biblioteca Nationala, Bucuresti). Multumesc si d-nei antrenoare Moiseanu.

Clubul Sportiv Star

Adresa: Patinoarul National “Lia Manoliu”
Inscrieri si detalii – antrenor CODRUTA MOISEANU
Tel. mobil: 0721 822 690 , 0788 851 820 , 0745 326 194
Tel.fix/fax: 031 804 89 21
E-mail : clubulsportivstar@patinaj.ro
www.patinaj.ro

SPORT: Despre “Cercetasi”

Vineri, 15 decembrie 2006, la muzeul Sutu din Bucuresti (peste drum de spitalul Coltea) a avut loc vernisajul expozitiei “Cercetasii Romaniei”, organizata de cativa entuziasti colectionari de timbre, artifacte, fotografii si alte obiecte pe care le-au aranjat intr-o istorie a Cercetasiei in Romania. Puteti vedea acolo, impletita cu istoria Romaniei, istoria unei organizatii care va implini in 2007 o suta de ani de existenta si care a numarat in totalitate, de la inceputurile existentei sale, aproape o jumatate de miliard de membri in toata lumea. Dar ce a fost si ce este Cercetasia, al carei simbol este floarea de crin (foto), in Romania si in lume?

Cristinel Popa, presedintele Focus Sat Romania si pasionat de Cercetasie, organizatorul expozitiei cu sprinijul domnului Francisc Ambrus si al altor cativa pasionati colectionari, a deschis expozitia spunand ca ceea ce l-a atras la aceasta organizatie a fost “Legea Cercetasilor”, pe care i-au cazut din intamplare ochii cu cativa ani in urma. L-a entuziasmat atat de mult incat i-a trezit interesul spre ceva de care nu auzise pana atunci. Va prezint aceasta lege in intregime:

Legea Cercetasilor

Cercetasul isi tine intotdeauna cuvantul.
Cercetasul nu minte; el e curat in gand, in vorba si in fapta.
Cercetasul e voios si plin de insufletire in orice clipa a vietii.
Cercetasul e viteaz, se increde in puterile sale si cauta sa iasa cu vrednicie din orice incurcatura.
Cercetasul isi ingrijeste corpul si duce o viata sanatoasa.
Cercetasul nu face deosebire de credinta, de clasa sociala si de avere.
Cercetasul e cuviincios cu toata lumea si asculta pe cei ce-l sfatuiesc de bine.
Cercetasul respecta parerile altora si-si ia raspunderea asupra faptelor sale.
Cercetasul e iubitor de invatatura si invata la randu-i pe altii.
Cercetasul e muncitor si econom; el respecta munca si avutul altuia.
Cercetasul e bun cu animalele, ii plac florile si cerceteaza natura.
Cercetasul se sileste sa faca in fiecare zi o fapta buna, oricat de neinsemnata ar fi ea.
Acest adevarat (si entuziasmant) cod de onoare al organizatiei cercetasilor Romaniei a stat la baza formarii a mii de tineri romani, incepand din 1913, pana in 1937 cand regele Carol al II-lea a desfiintat Cercetasia, transformand-o in “Strajerie”. “Cercetasia” a fost modelul pe care Partidul Comunist l-a avut in crearea “Pionierilor”, “Soimilor Patriei” si “UTC-istilor” de mai tarziu. Dupa 1989 aceasta extraordinara organizatie a aparut din nou in Romania. Inainte insa de a trece in revista istoria Cercetasiei la noi, sa vedem ce este si cum si unde a aparut ea in lume.

Cercetasia in lume

Cercetasia (Scouting) este o organizatie mondiala de tineret (boy scouts si girl scouts) al carei scop este sa dezvolte tineretul din punct de vedere fizic, mental si spiritual. Pentru aceasta foloseste metode din afara curicumului de scoala, cu accent pe activitati practice in aer liber, folosind metode specifice Cercetasiei, pentru cinci grupe de varsta.

Istoria Cercetasiei pleaca la inceputul secolului XX cu un ofiter al Armatei Britanice pe nume Robert Stephenson Smyth Baden-Powell (foto). In timpul stationarii sale in India, Baden-Powell a descoperit ca oamenii din subordinea sa nu cunosteau elemente de baza de prim ajutor sau de supravietuire in salbaticie. A hotarat atunci ca era nevoie sa-si invete subordonatii multe din aceste cunostinte ale “frontieratului” si astfel a scris un manual micut pe nume “Aid to Scouting” (“Despre Cercetasie”), in care punea accentul pe adaptabilitate, capacitatea de a dezvolta resurse proprii si alte calitati de lider pe care le cereau conditiile grele ale frontierei Imperiului Britanic.

La intoarcerea sa din Razboiul Boer un adevarat erou national, dupa ce a aparat, timp de 217 zile, oraselul Mafeking, Baden-Powell a fost uimit sa afle ca micul sau manual prinsese interesul baietilor de scoala care il foloseau atunci cand jucau jocul “Cercetasia”. Vizionar, ofiterul britanic a intuit posibilitatile deschise de aceasta intamplare si a hotarat sa-si testeze ideile cu baietii. In august 1907 a adunat aproximativ 20 de baieti de scoala din toate mediile sociale si i-a luat cu el pe insula Brownsea, intr-un golf protejat de intemperii pe coasta de sud a Angliei. Acolo au construit o tabara improvizata care avea sa le fie casa pentru urmatoarele 12 zile.

Baietii s-au distrat de minune! Au fost impartiti in patrule si au jucat jocuri, au urcat pe munte si au invatat panda si pionieratul. Au invatat cum sa prepare mancare in salbaticie, fara ustensile. Cercetasia s-a nascut astfel pe acea insula si avea sa se raspandeasca, in cativa ani, pe tot globul.

Anul urmator, in 1908, Baden-Powell a publicat cartea “Scouting for Boys” (“Cercetasia pentru baieti”) si Cercetasia a continuat sa creasca. In acelasi an, mai mult de 10.000 de cercetasi au participat la un raliu tinut la Crystal Palace; doar doi ani mai tarziu, numarul cercetasilor se triplase.

Astazi Cercetasia numara peste 28 de milioane de membri, dintre care 4 milioane sunt doar in Statele Unite, cea mai mare organizatie nationala. Organizatia Mondiala a Ghidelor (versiunea feminina a miscarii Cercetasiei) are si ea 9 milioane de membre, fiind a doua organizatie pentru tineret din lume. Exista organizatii nationale de Cercetasie in 217 tari si teritorii. Cartea “Scouting for Boys” se afla in a patra pozitie in topul celor mai vandute carti din lume, dupa Biblie, Coran si Cartea Rosie a lui Mao-Tse-Tung.

Principiile si structura Cercetasiei

Scopul Cercetasiei se bazeaza pe trei principii – legi si reguli fundamentale – ce trebuie sa transpara in intreaga activitate si sa reprezinte un cod de comportament pentru toti cercetasii:

SPORT: Beneficiile inotului ca hobby

E foarte posibil ca inotul sa fie forma perfecta de exercitiu fizic ca hobby: nu pune presiune asupra incheieturilor, ca baschetul, jogging-ul sau tenisul; spre deosebire de golf sau… popice, inotul implica miscare continua iar asta aduce mari beneficii sistemului cardiovascular, intarindu-l in pomparea sangelui si oxigenului; inotul antreneaza, in acelasi timp, muschi din partea superioara cat si din partea inferioara a corpului si, in plus, consuma intre 350 si 420 de calorii pe ora!

Prin comparatie: schiul cross-country consuma 600 de calorii pe ora, mersul cu o viteza de doar 3 km pe ora consuma 200 de calorii pe ora iar mersul pe munte 500 de calorii pe ora (sursa: Mayo Clinic).

E un sport pe care il poate face oricine: de la cei foarte mici pana la cei foarte batrani; in forma sau nu; puternici sau slabiti… apa ii sustine si mediul este unul calmant, fizic si mental.

Oameni care, din cauza unor afectiuni, nu pot face sport (artrita de exemplu este debilitanta) se simt foarte bine in apa.

Inotul este si o forma excelenta de antrenament muscular pentru cei care practica si alte forme de exercitiu, pentru ca lucreaza toate grupele de muschi, intinzandu-i si intarindu-i.

Asa ca… pentru toate aceste motive si pentru simplul motiv ca inotul este pur si simplu “fun”, gasiti-va o piscina si folositi-o! Vedeti cateva link-uri la sfarsitul acestui articol si daca stiti resurse in plus, va rugam sa ne scrieti la hobbywebmaster@gmail.com.

PONT PENTRU INGRIJIREA PARULUI: Cu timpul, expunerea la clor si sarurile din piscine sau chiar mari si oceane (in cazul in care va aflati langa unul) poate dauna parului.

Iata un pont pentru a va pastra parul frumos: intai spreiati parul cu un amestec de balsam, crema pentru protectie solara si filtru UV si putina apa; apoi clatiti-l bine cu apa proaspata. Balsamul si crema cu protectie UV vor intra in par si vor forma o pelicula protectoare. Iar pentru maxima protectie, adaugati si o casca latex inainte de a intra in apa.

BAZINE DE INOT BUCURESTI

Piscina Lia Manoliu (Stadionul National)
35-37 Basaradia Blv.
Pret: abonament (12 intrari) = 130 lei
Programul de iarna: de luni pana vineri in intervalele 6-7, 21-22.30; sambata 6-7, 19.30-22 iar duminica 6-8 si 16-20. Pe acelasi abonament pot intra pana la 3 persoane.

Club Miramar
Bd. Chisinau nr. 6-8, sector 2 – 12 lei
Pret: intrare sau 80 lei/abonament 10 intrari, orar L-V: 8-20; S-D: 8-14

Hotel Parc (langa Casa Presei Libere)
Pret: 25 lei/intrare, 35 cu sedinta de sauna sau abonament de 5 intrari 95 lei

NOTA: Lista nu este completa. Daca ati visitat piscine in Bucuresti si v-au placut, va rugam sa ne scrieti la hobbywebmaster@gmail.com.

BAZINE DE INOT CLUJ

Bazinul de inot Cluj (si cea mai buna resursa despre el: http://natatie.blogspot.com/2006/11/bazin-inot-cluj-napoca_1009.html ).

Daca sunteti din Timisoara, Sibiu, Iasi, Constanta sau orice alt oras din Romania care are piscina acoperita / bazin de inot, va rugam sa ne trimiteti informatii pe adresa hobbywebmaster@gmail.ro. Va multumim anticipat.

SPORT: “Mens sana in corpore…” miscat. Despre atletism pentru copii

de Crista Andriescu
15 Februarie, 2007

In timp ce ma gandeam la un titlu pentru articolul de saptamana aceasta mi-a venit in minte celebrul citat “Mens sana in corpore sano.” Traducerea mai mult sau mai putin exacta ar fi “O minte sanatoasa intr-un corp sanatos.” Dar am zis sa schimb corpul “sanatos” cu unul … miscat! Pentru ca, in fond, putem suferi de mici dureri de cap, o usoara atrofiere a muschilor si alte neglijabile maladii si cu toate astea sa ne mentinem mintea sanatoasa si viata tot asa, prin miscare.

Sa nu va ganditi insa ca acestea se aplica doar adultilor! O, nu… in zilele noastre, cu emanciparea precoce a piticilor care vorbesc de Yahoo Messenger, telefonie mobila, invitarea Mirunei “la restaurant de Valentine’s Day” (ca tot abia a fost) – in clasa a 4-a – si alte asemenea anomalii, au inceput sa sufere si ei de multe din bolile adultilor. Ba chiar, as spune eu, multi dintre ei saracii sunt defavorizati cand vine vorba de miscare!

As indrazni sa spun chiar ca piticii – vorbesc de cei pana in jurul varstei de 12 ani – fac mai putina miscare decat multi adulti. Stilul de viata sedentar incepe sa se raspandeasca. E de mirare atunci ca incep sa apara si la noi, asa cum apar in tarile occidentale, rapoarte cum ca obezitatea (si la adulti si la copii – si scuze pentru inca o paranteza) este in crestere?

Vorba lui Creanga, “nu stiu altii cum sunt, dar eu…” cand ii vad pe pitici intepeniti ore in sir in fata calculatorului, jucand mai stiu eu ce joc, sau facand dupa-amieze intregi la matematica, fizica, chimie si alte materii fiindca de, acum au de 10 ori mai multa informatie de acumulat fata de acum 5 ani, ma apuca asa o furie si imi vine sa ii iau pe toti de ciuf si sa ii arunc pe un maidan cu niste mingi. “Na, ia-va!” le-as spune. “Si n-aveti voie sa veniti in casa pana la ora 10!”

IACRIS

La sfarsitul anului trecut am vrut sa scriu un articol despre atletism. Mie una nu mi-a placut insa niciodata prea mult ca sa fiu sincera. Corpul meu pare sa se supraincalzeasca de cate ori alerg fara un scop anume – ca de pilda prinderea unei mingi – si doar de dragul alergatului, iar asta imi provoaca neplaceri.

Cand am inceput, in interes mai mult sau mai putin “jurnalistic”, sa caut cluburi de atletism unde sa ma pot duce, intentionam sa mai incerc o data sa alerg de dragul miscarii. Doar ca am dat pe internet de site-ul clubului “Iacris” care mi-a placut atat de mult incat m-am hotarat sa le fac o vizita ca sa asist la o sedinta de antrenament. Orice sedinta.

Iata ce scrie in pagina “Despre noi” a clubului:

<>

Si mai departe:

<>

Suna nemaipomenit de bine si am hotarat ca trebuie sa ii cunosc pe cei de la club. Asa ca m-am invitat si m-au invitat intr-o seara la o sedinta de antrenament de la Sala de Atletism a complexului Lia Manoliu, una din locatiile lor.

I-am vazut intai din capatul celalalt al pistei de viteza, un card de copii agitandu-se in jurul antrenorului Cristi Iacoban. M-am apropiat si i-am salutat, iar apoi m-am asezat pe o banca sa-i privesc.

Grupul avea cam 15 copii cu varste intre 5 si 9 ani, fete si baieti, amestecati. Unii mai slabuti, altii mai atletici. Galagiosi cu totii, aveau pofta de joaca si nimic din tinuta si vocea antrenorului nu ii impiedica sa faca asta. Ce-i drept ca uneori mai folosea si fluierul, cand nivelul galagiei atingea cote impresionante. Piticii radeau, faceau liniste un moment, apoi o luau de la capat.

Radeau mult copiii. Dl. Iacoban le mai facea observatie, spunandu-le ca arata ca niste elefanti de pilda, sau alte cuvinte si expresii simpatice. Asta nu il impiedica insa sa ii admonesteze uneori, cu ton glumet dar ferm incat copiii il ascultau. Mie una mi-a placut metoda, fiindca am fost intotdeauna de parere ca oricine invata mai bine de placere decat de frica.

Joaca si antrenamentul s-au impletit in timpul orei si jumatate. Au facut exercitii de incalzire intai, cu pasul piticului, alergare cu genunchii la piept, alergare cu calcaiele la sezut si altele. Unii se descurcau mai bine, altii mai putin. Antrenorul avea insa doar 3 calificative: bine, (poti) mai bine si foarte bine. I-am vazut pe copii relaxati si bine dispusi, fara presiunea “performantei”. Nu ca n-ar fi vrut sa faca mai bine, daca li se cerea asta. Dar totul se desfasura intr-o atmosfera relaxata.

Chiar si concursurile.

Unul dintre ele, de exemplu, le cerea sa se imparta in 3 echipe. Primul din fiecare echipa trebuia sa alerge cat mai repede pe o distanta cam de 30 de metri, pana la un cerc colorat asezat pe podea. Intrau in cerc si-apoi alergau inapoi la echipa, pentru a preda stafeta. Echipa care termina prima, ultimul participant ajungand inapoi la linia de plecare, castiga.

Ii vedeam entuziasmati de competitie si m-as fi asteptat sa fie mult mai indarjiti. Insa, poate din cauza antrenorului care a avut grija ca fiecare echipa sa castige un numar egal de “jocuri”, i-am vazut impacati cu ideea ca uneori altii castiga si ca asta e ceva natural si firesc. A fost unul din baietei, ce-i drept, care a inceput sa planga amarnic, strigand “Eu nu pot sa pierd! Chiar nu pot sa pierd!” dupa ce a fost eliminat dintr-unul din jocuri. Ma uitam la el buimaca si ma intrebam ce i-as fi spus fiului meu, daca ar fi avut o asemenea reactie.

Cristi Iacoban i-a explicat scurt si prieteneste dar ferm ca nu intotdeauna castigi un joc, ca e bine sa stii sa si pierzi si sa te bucuri de placerea jocului. Copilul o tinea pe-a lui, una si buna dar antrenorul l-a lasat in pace, s-a intors catre ceilalti copii si a continuat lectia, lasandu-l sa-si consume energia. Unii dintre ceilalti copii, mai marisori, inganau cuvintele lui: “Da mai, nu trebuie sa te superi asa…” Altii si-au vazut de treaba. Interactiuni…

Si ce te faci cu cei care au toata bunavointa dar nu au fizicul necesar? Eu de pilda, in ce priveste atletismul, ma numar printre ei. Mi-a trebuit ceva timp ca sa invat placerea simpla a jocului, fara a ma uita la rezultate. Chiar daca unii, in acelasi joc, vor avea rezultate spectaculoase. Copiii aceia invata asta de mici. Ce avantaj…

Intr-adevar, la Iacris se invata nu doar exercitiul fizic, ci si cel psihic. In fond greu de separat unul de altul.

Atitudini

La sfarsitul lectiei cu copiii am stat de vorba cu dl. Iacoban. Am vorbit despre club si am trecut in revista oferta si istoricul lui. Nu va voi da aici prea multe amanunte, pentru ca le puteti gasi pe site-ul clubului: www.iacris.ro.

Ce vreau sa va spun insa – si asta n-o puteti afla decat daca aveti contact cu echipa clubului – este ca oamenii din Iacris pe care i-am cunoscut eu (dl. Iacoban si sotia sa, antrenoare si dansa) sunt printre cei mai optimisti si calzi oameni pe care i-am cunoscut. Serios.

“De unde aveti atata rabdare cu copiii?” l-am intrebat, spunandu-i ca m-am mirat ca nici macar o data in cursul orei si jumatate, nu l-am vazut ridicand vocea amenintator, ca sa se impuna. Ce-i drept ca nici n-avea nevoie. Copiii il ascultau si se vedea clar ca-l indrageau, inconjurandu-l din cand in cand de parca impartea mereu bomboane.

“Nu stiu…” mi-a raspuns zambind. “Imi plac copiii foarte mult si ce fac, fac de placere.”

Am vorbit putin si de taberele pe care le organizeaza in fiecare an, vara si iarna. Copiii sunt, desigur, foarte incantati sa mearga la munte in Romania, la schi de pilda. Dar si in tabere internationale.

Dl. Iacoban mi-a povestit ca anul trecut au fost in Franta, la invitatia Federatiei Franceze de Rugby. Pare ciudat dar povestea a fost ca unul din reprezentantii ei, organizatorii unei tabere internationale, a gasit site-ul Iacris si, interesat, a cerut unei persoane din Romania sa i-l traduca. Impresionat (ca si mine!) de prezentare, a facut o invitatie sportivilor de la Iacris. Vedeti aici povestea calatoriei!

Tot anul trecut au fost si in Grecia, in tabara pentru copii de la Kalivas, din statiunea Halkidiki. Au petrecut acolo 10 zile minunate, facand plaja si baie la Marea Egee, jucand volei, bashet si tenis de masa, aerobic si dansuri grecesti si cate multe altele. (Povestea aceasta o gasiti aici).

Anul acesta vor merge in Grecia si in Ungaria si, poate, la Barcelona in Spania. Iar intr-un viitor apropiat, s-ar putea sa ajunga si in Africa de Sud! De ce nu? Antrenorul se bucura sa le arate copiilor lumea iar ei se distreaza grozav, cunoscand copii din alte tari, facandu-si prieteni si jucandu-se.

Fie ca vor merge mai departe sa fie sportivi de performanta sau nu, timpul petrecut alergand, concurand in echipe, invatand sa asculte si sa invete de la un antrenor, interactionand cu alti copii cu temperamente diferite, le va da oricum unelte pentru viata.

Iar la clubul Iacris, din cate am vazut eu, vor invata si sa reactioneze frumos, fara sa tipe, respectand parerile si drepturile celorlalti; vor invata sa-si dea silinta dar sa nu se “rusineze” daca n-au reusit chiar tot ce-au vrut; si vor invata ca poti sa faci miscare intr-un fel distractiv. Vor fi copii activi, la minte si in corp si, mai tarziu, adulti tot asa.

Pe viitor eu s-ar putea sa le mai fac o vizita. Doar ca sa ma uit la ei. Veselia lor e contagioasa, la fel si planurile de viitor cu tabere, concursuri si vazutul lumii. Dar poate ma va pali totusi inspiratia sa imi pun treningul si sa alerg in cercurile acelea colorate. Din pura placere. Pana una alta, mi-am propus sa merg mai mult pe jos si, din cand in cand, sa iutesc pasul intr-o alergare usoara. Sunt sigura ca apoi ma voi simti excelent, cu mintea limpede si intr-o dispozitie cat se poate de buna. Iar in seara cand am fost sa-i vizitez pe cei de la Iacris m-am simtit foarte bine, chiar daca n-am alergat, vazand ca exista oameni entuziasti care fac lucruri minunate. La mai mare!

Cristina Andriescu este editorul, administratorul si fondatorul site-ului HobbyRomania.ro. Inainte de a scrie serios despre hobby-uri a construit afaceri online in domeniul calculatoarelor, a facut consultanta si a practicat marketing pe Internet si a publicat o revista pentru emigranti.

Clubul Iacris a fost infiintat in aprilie 2005. Oferta:

• PREGĂTIRE FIZICĂ GENERALĂ ŞI SPECIALĂ Şedinţele au loc de pentru fiecare grupă, de la ora 8,30 la ora 10,00 sau de la ora 17.30 la ora 19.00 iar în vacanţe la ore stabilite de comun acord. Antrenamentele se desfăşoară la Stadionul Viitorul din cadrul Complexului Sportiv Naţional „Lia Manoliu” (fost 23 August), în Sala de Atletism a aceluiaşi complex iarna sau în caz de vreme nefavorabilă, precum şi la sediul instituţiilor d-voastră, la ore propuse de d-voastră. Numărul minim de copii pentru formarea unei grupe este de 8, maxim de 16.

• PREGĂTIRE FIZICĂ PENTRU EXAMENE: Facultăţi de Educaţie Fizică şi Sport, Academia de Poliţie, Bacalaureat, Capacitate etc.

• COMPETIŢII SPORTIVE LA NIVELUL COPIILOR ŞI JUNIORILOR

• TABERE ŞI CANTONAMENTE DE PREGĂTIRE ŞI RELAXARE

• PREGĂTIRE FIZICĂ PENTRU SILUETĂ ŞI CONDIŢIE FIZICĂ (Fitness, Aerobic, Stretching etc.) ŞI PENTRU RECUPERAREA DUPĂ ACCIDENTE

CONTACT:

Atletic Club IACRIS

Adresa

Bucureşti, Şos. Colentina nr. 14, sector 2

Telefon

021.242.12.85 (Romtelecom)
0318.023.008 (RDS)
0726.173.028 (Vodafone)
0744.380.442 (Orange)
0744.480.195 (Orange)

E-mail

contact@iacris.ro

Persoana contact

Profesor Cristian IACOBAN

Powered by WordPress | Compare Best Sprint Phone Deals Online. | Thanks to Credit Card Deals, Best CD Rates and Sell cars